Minoritatea croată 1991

    13 aprilie 1991, Clocotici. Înfiinţarea Uniunii Croaţilor din România

    Şedinţa de constituire şi primul Congres au fost organizate în satul Clocotici pe data de 13 aprilie 1991. Platforma-program a organizaţiei era: „UCR e o organizaţie care nu duce politica nimănui şi nu desfăşoară o activitate care aduce profit"; organizaţia are ca scop de activitate păstrarea obiceiurilor, conservarea religiei şi a limbii materne, conservarea culturii locale. La acea dată, organizaţia avea 266 de membri înscrişi, iar la Congres au participat 66 de delegaţi. Delegaţii la Congres au ales următorii membri în conducerea organizaţiei: Radan Mihai - preşedinte, Ghera Nicolae - vicepreşedinte, Vatav Nicolae - contabil, Filca Petru - casier. La Congres a fost propusă separarea „ramurii caraşovenilor" din UDSCR - propunerea a fost votată în unanimitate. S-au propus modificări în statut; pe lângă denumirea organizaţiei, în paranteză să apară şi denumirea karaševski i šokački; limba oficială de comunicare a organizaţiei să fie croata în loc de sârbo-croata cum era prevăzut în art. 34 din statut. Un fapt divers, procesul-verbal apare ştampilat cu ştampila „Comitetul Teritorial al Ramurii Caraşovenilor din UDSCR".

     

    26 iunie 1991, Zagreb. Parlamentul Croat adoptă legea cetăţeniei

    Pe data de 25 iunie 1991, Parlamentul Croat adoptă „Declaraţia de independenţă şi suveranitate a Republicii Croate". Pe data de 26 iunie Parlamentul Croat adoptă legea cetăţeniei croate în şedinţa Comitetului Comunelor. Printre altele, în lege era inclus articolul care permite dobândirea cetăţeniei croate şi pe bază de naţionalitate, astfel, era suficient ca doar unul dintre părinţi să fie de naţionalitate croată pentru ca cererea să fie acceptată. Printre actele justificative care erau necesare pentru dobândirea cetăţeniei, cum era cazul minoritarilor din diasporă, era necesară o adeverinţă de la parohul bisericii unde erai născut, certificatul de naştere, act oficial eliberat de instituţiile statului român unde, într-o oarecare rubrică, scria care era naţionalitatea tatălui (era folosit de obicei livretul militar, până la sfârşitul anilor '70 în rubrica naţionalitate, pentru caraşoveni scria croat), o adeverinţă eliberată de UCR - unde preşedintele organizaţiei confirma apartenenţa pretendentului la comunitatea croată. La începutul anilor '90, cererile erau depuse la Ambasada Croată din Budapesta, iar mai târziu direct la Zagreb. Apar şi unele reacţii la dorinţa populaţiei de a primi dubla cetăţenie atât în pragul recensământului din anul 1992, cât şi a celui din 2002. Sunt împărţite în Caraşova, din poartă în poartă, bilete în care se putea citi: „...Fraţi Caraşoveni! Nu vă negaţi neamul şi rădăcinile! Nu vă vindeţi pentru a primi cetăţenia sau paşaportul croat!". Sau în replica publicată în ziarul Naša reč, la scrisoarea deschisă adresată consulului general al Iugoslaviei (scrisoarea publicată în Hrvatska Grančica nr. 22/2000), autorul scria: „Dacă s-ar număra croaţii din România după numărul de paşapoarte croate acordate, atunci, voi croaţii aţi fi cea mai numeroasă minoritate naţională imediat după maghiari" (o informare exagerată, la alegerile parlamentare croate din 25 noiembrie 2007 în lista electorală permanentă venită la secţia de votare din Caraşova erau înscrişi în jur de 2700 de cetăţeni cu drept de vot, din totalul de 6807 persoane declarate de etnie croată la recensământul din 2002).