Nagy Mihály Zoltán - Olti Ágoston (ed.): Érdekképviselet vagy pártpolitika? Iratok a Magyar Népi Szövetség történetéhez, 1944–1953. Pro-Print, Miercurea-Ciuc, 2009

Erdekkepviselet vagz partpoitikaDupã încheierea celui de-al doilea rãzboi mondial organizarea vieţii politice a maghiarilor din România a fost influenţatã de interesele Uniunii Sovietice care începea sã se ridice la rang de singura mare putere în regiune, pe de o parte şi abilitatea Uniunii Populare Maghiare pe atunci înfiinþate cu ajutorul partidului comunist şi a conducãtorilor acesteia de a-şi impune interesele de politicã minoritarã în cadrul politicii minoritare a conducerii partidului majoritãţii şi a statului afişatã faţã de minoritatea maghiarã, pe de altã parte.

În cadrul acestei scurte lucrãri nu avem posibilitatea de a forma o imagine completã despre UPM, ci ne propunem, în primul rând, prezentarea rolului jucat de UPM în acest context. Vom prezenta funcþia UPM atât din punctul de vedere a politici minoritare a statului român vizavi de minoritatea maghiarã, respectiv modificarea raporturilor de forţã în cadrul statului român, cât şi sub aspectul auto-organizãrii minoritãţii maghiare din România, a integrãrii sale şi a creãrii instituţiilor specifice minoritãţilor. Totodatã, UPM avea de înfruntat douã tipuri de provocãri: pe de o parte, în calitatea sa de organizaţie de masã a PCR (Partidul Comunist Român) îndeplinea funcţia de asigurare a voturilor şi de „reeducare" politicã, pe de altã parte, faţã de minoritatea maghiarã din România, se prezenta ca organizaţie reprezentativã a intereselor minoritãţii maghiare, adicã ca un partid al maghiarilor.

Dupã 1948, populaţia maghiarã din România nu mai putea avea pretenţia formãrii unei comunitãţi politice independente care are dreptul la participarea la guvernare, dat fiind faptul cã puterea era exercitatã nu de reprezentanţii majoritãţii sau minoritãţii naţionale, ci de membrii clasei muncitoare. În consecinţã, nu mai era nevoie nici de organizaţia de masã care sã reprezinte aceastã minoritate naţionalã, astfel încât organizaţia s-a „autodizolvat" în 1953.

Volumul conţine mai ales documente alese provenind din arhiva centralã a UPM despre care se credea pânã acum cã „a dispãrut". Pe lângã acestea, tipul de document cel mai des întâlnit este raportul diplomatic redactat la reprezentanţele diplomatice din Bucureşti ale guvernului maghiar. În afarã de acestea, am „tras de limbã" documente provenind din arhiva CNSAS şi scrisori personale ale membrilor elitei politice maghiare din acea vreme. Volumul este destinat în special celor care se ocupã de istoria minoritãţilor, respectiv istoria politicã, dar este esenţial şi la analiza politicilor faţã de minoritãţi naţionale din statele foste comuniste din Europa Centralã şi de Est.

Clarificând rolul istoric al UPM ajungem, probabil, sã înţelegem mai bine şi procesul de integrare socialã şi politicã a comunitãţii maghiare din România dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, rolul politic al elitei politice de stânga de dupã 1944 a minoritãţii maghiare, dar putem interpreta mai eficient şi politicile minoritare ale regimurilor comuniste din Europa Centralã şi de Est.